Ce stil parental ai si cum imbunatatesti relatia cu copilul?

A fi parinte modern presupune o preocupare constanta pentru felul in care iti cresti si educi copilul, pentru obtinerea unui echilibru intre exercitarea autoritatii tale si incurajarea dorintei lui de independenta. Vrei sa aiba calitati de lider printre copiii de varsta lui, il inscrii la cursuri de dezvoltare personala inca de mic si, in acelasi timp, vrei sa fie cuminte si ascultator acasa. Este bine? Este gresit? Cat de mult te influenteaza felul in care ai fost crescut de proprii parinti in stilul de parenting pe care il adopti? Sunt intrebari care te framanta si carora vom incerca sa le gasim raspunsuri in acest articol, analizand principalele stiluri parentale si identificand solutii prin care iti poti imbunatati relatia cu copilul.

Ce inseamna stilul de parenting sau stilul parental?

Un stil parental este un model de comportament al parintelui, un set de atitudini si abordari specifice pe care le foloseste parintele in relatia cu copilul sau, in cresterea si educarea acestuia. Conceptul a fost folosit pentru prima data in 1960 de cercetatoarea Diana Baumrind de la Institutul de Cercetare Berkeley, California, care a identificat patru stiluri parentale: autoritar, democratic, permisiv si neimplicat. Ulterior, modelul a fost dezvoltat si completat in anii 80 de Eleanor Maccoby si John Martin de la Stanford University.

Care este cel mai eficient stil parental in educatia copilului?

Observam, de departe, ca stilul cel mai echilibrat, care combina limitele si regulile, pe de o parte, cu manifestarea afectiunii si caldura relatiilor, pe de alta parte, este stilul autoritativ, numit si democratic, intr-un termen mai usor de folosit in limba romana. Cercetarile au demonstrat ca stilul democratic este si cel mai eficient in educatia copilului, intrucat imbina in mod echilibrat limitele si regulile cu incurajarea, sprijinul emotional si ghidarea copilului in viata. Acestuia i se ofera libertatea de a face alegeri, de a-si exprima punctul de vedere, a avea manifestari de independenta, insa in momentul in care apare o problema de siguranta, de moralitate sau orice fel de pericol in plan fizic sau emotional, parintele este acolo sa il ghideze pe copil, sa ii impuna limite si reguli, sa ii explice, sa ii ofere optiuni si sugestii de comportamente alternative.

In stilul autoritar, parintele impune limite si reguli, iar nerespectarea lor duce la pedepse. Sanctiunea este mobilul tuturor modelelor de comportament in diferite situatii de viata. Parintele autoritar, desi este preocupat de binele copilului, de reusitele sale si il iubeste, isi impune autoritatea parentala intr-un mod rece, fara manifestarea afectiunii, stabileste standarde ridicate si le impune copilului, care invata astfel ca trebuie sa munceasca pentru a dobandi acceptarea parintilor si pentru a-i multumi. Viitorul adult va avea intotdeauna impresia ca nu este destul de bun si nu va fi niciodata multumit de sine, isi va indeplini sarcinile constiincios, insa nu va avea niciodata pretentii foarte mari de la viata, de la ceilalti sau de la locul de munca.

In stilul permisiv, dimpotriva, din dragoste si din dorinta de a-l multumi, de a-i fi prieten si de a-i incuraja independenta si deciziile proprii, parintele ii permite copilului sa faca orice, sa conteste orice, fara limite si reguli clare. Rezultatul nu va fi, asa cum se crede, un viitor adult mai responsabil si cu sanse mai mari de reusita in viata, ci o persoana rasfatata, care se va lovi nepregatita de obstacolele vietii, neintelegand de ce nu le poate depasi. O astfel de persoana este obisnuita sa i se permita orice, sa obtina usor lucrurile si va avea asteptari mari de la viata, iar dezamagirile vor fi pe masura.

Stilul neimplicat este caracterizat de absenta regulilor, dar, din pacate, si de absenta parintelui. Copilul invata sa se descurce singur, se maturizeaza precoce, insa pe plan emotional nu se dezvolta sanatos. Neimplicarea parintelui, lipsa de acceptare si lipsa manifestarilor de afectiune au implicatii grave asupra viitorului adult. De la aspecte precum abandonul scolar, delincventa juvenila si pana la adulti cu probleme grave de atasament fata de semeni, neimplicarea parintilor in educatie are consecinte grave.

Cum faci sa aplici constant stilul democratic in cresterea copilului?

Este usor sa te declari adeptul stilului parental autoritativ sau democratic, insa cum faci, in practica, sa fii constant un parinte bun, atent la nevoile emotionale ale copilului si, in acelasi timp, pregatit sa intervii, stabilind limite si veghind la aplicarea regulilor? Dincolo de dorinta de a deschis fata de copil, de a fi permanent disponibil emotional si, in acelasi timp, suficient de autoritar pentru a nu negocia reguli si limite, a fi parinte inseamna a fi om, supus de multe ori greselilor, adesea vulnerabil emotional si influentat de felul in care ai fost crescut.

Ceea ce inseamna ca unele comportamente si reactii se vor asemana uneori cu cele din stilul autoritar sau, la polul opus, cu cele din stilul permisiv. Nimic nu este batut in cuie si este normal sa fie asa. Regulile se instituie si in functie de context, de comportamentul copilului, de temperamentul sau, de obiceiurile si inclinatiile sale.

Incearca sa identifici care sunt ratiunile care stau la baza regulilor impuse copilului sau felului extrem de permisiv in care actionezi in unele situatii. Esti prea permisiv pentru ca tie, in copilarie, ti s-a interzis cu strictete acel lucru sau consideri ca este bine pentru copil sa il experimenteze si ca nu ii face rau? Sau, dimpotriva, impui o regula prea stricta pentru ca exista un pericol real pentru siguranta sau pentru moralitatea copilului sau pentru ca ai tu, personal, o frica irationala legata de ceva anume?

Constientizarea tuturor acestor aspecte te va ajuta, pe de o parte, sa identifici greselile parintilor tai, care te-au marcat din punct de vedere emotional, si sa nu le repeti, si, de cealalta parte, sa nu cazi in extrema comportamentului total opus, de cele mai multe ori neadecvat situatiei reale.

Adoptarea stilului democratic de parenting presupune o atentie permanenta la nevoile emotionale ale copilului, o buna comunicare cu acesta, o analiza cat se poate de obiectiva a fiecarei situatii de viata, incurajarea reusitelor copilului si impunerea si respectarea unor limite clare, pe care sa nu le negociezi si sa le aplici in mod consecvent.

Acest articol a fost realizat cu sprijinul oferit de Andra Zaharia, Psihoterapeut integrativ in cadrul Hilio.com.